Cu mainile stranse puternic si gura inclestata alerga fara graba inspre copacul singuratic de pe marginea strazii. Ochii ii erau intredeschisi si urechile pareau a fi infundate cu prea multe cuvinte care nu reusisera sa se faca auzite. Continua sa alerge dar parca statea pe loc, corpul sau miscandu-se haotic de parca ar fi suferit de o boala nedescoperita inca...Si-a dat seama ca plopul ramanea tot acolo..adica la aceesi distanta deoarece miscarea era doar in capul lui,dorinta mare de a-si controla corpul si a face macar un pas in fata era spulberata de flash-urile care pareau sa detina controlul.Tot ce trebuia sa faca era un gest cat mai omenesc pentru a-l aduce la starea de normalitate cu care era obisnuit pana atunci.
-O sa tip! Nu, nu..o sa vorbesc! Nu, nu...o sa scot doar un cuvant! Un singur cuvant si o sa imi revin...Nu! Mai bine o litera..trebuie un sunet...la naiba! Nu, nu trebuie sa vorbesc! E mult prea putin...o sa ma uit in sus si o sa scot un sunet.Numai sa imi dispara imaginea asta care parca nu se schimba de 3 sau 4 ore...
In fata lui o domnisoara se uita mirata...Cu pasii mici se indreapta spre el...simtea nevoia sa fie mai aproape. Strigatul de disperare venind din dreptul barbatului o sperie si o face sa se razgandeasca si sa se dea inapoi cativa pasi.
-Nuuu! Vreau! De cate ori trebuie sa fac asta?! Ajuta-ma! Vreau!
-Ce vrei?, intreaba doamnisoara cu glasul stins si ochii holbati.
-Copacul! Copacul!
Vantul se opreste...timpul pleaca..dispare copacul...se lasa intunericul si o liniste asurzitoare.Toata atentia lui se indreapta catre domnisoara care nu mai clipea si parca incerca sa-si controleze respiratia.
-C c ce copac?intreba ea.Si imediat dupa ce si-a dat seama de cat timp a uitat sa clipeasca inchide ochii pentru 3 secunde si isi duce brusc mana la gura.
-C c copacul de...si dandu-si seama ca nu mai era niciun copac acolo isi intoarce capul si-si duce mana la gura.
In jurul lor nu mai era nimic.S-ar putea spune ca era intuneric ca sa se poata da un cuvant cat mai apropiat atmosferei sau tot-ului din jurul lor.Erau ca doua personaje pe o scena de teatru in care lumina reflectoarelor ii lumina doar pe ei,dar erau constienti ca asta e doar de aspect vizual si de decor si ca in jurul lor,in intuneric sunt zeci de fete care le observa aproape fiecare gest.
Domnisoara isi ia mana de la gura si o duce incet in jos si apoi cu cealalta mana incearca sa i-o dea si pe a lui dar el speriat se da in spate doar cu capul fiindui frica sa-si miste picioarele ca nu cumva sa iasa din lumina si sa pice de partea cealalta,adica de tot ce insemna restul pentru el.Disperat se uita in stanga,se uita in dreapta,se uita in spatele domnisoarei, incearca sa se uite in spate,dar se uita in jos si observa raza cercului de lumina in care erau bagati amandoi.Era destul de mica dar nu atat de mica incat sa nu poata sa cada in genunchi .
Domnisoara se uita si isi ia curaj sa faca un pas inspre el.
-Despre ce copac vorbesti?
El incepe sa scoata tot felu de sunete scurte si sa gesticuleze.Cateva minute nu se opreste, incepe sa gafaie, dupa care o prinde pe domnisoara de mijloc si o strange puternic.
-Nu vezi?
-Ce?
Ii pune mainile in cap si tremurand il mai intreaba o data.
-Ce,ce sa vad?
-Uita-te in jur!!!Nu vezi?!?
-Nu vad nimic!!!
-Da!!!!
-Nu vad nimic!!!
Picioarele i se inmoaie si pica langa el cu o fata foarte mirata.
-Esti singurul lucru pe care il cunosc! si o apuca de umeri zdruncinand-o cu forta.
Ochii ei mari se ridica spre el si cu zambetul pe buze domnisoara spune:
-Si eu te cunosc! Deci...iti aduci aminte...
-Sigur ca da!
O liniste apasatoare isi facu simtita prezenta pentru cateva clipe.Domnisoara il prinde de mana si ii face semn sa se aseze..
-Ia loc!
-Desigur...
Se aseaza incet langa ea si-si lasa mana sa se plimbe in voie prin parul ei.
-E atat de moale! Exact ca atunci! se auzi glasul lui plin de entuziasm.
-Exact!
-Si atunci era intuneric dar...
Si din nou se facu liniste.Ochii lui se indreptara spre pamant iar ea ii ridica usor capul cu mana...
-Nu-i nimic...doar asa ne puteam da seama.Stiam doar ca asa puteam sa intelegem...
-Aseara am visat!
-Cum? Am uitat cum se viseaza...spuse ea ridicandu-se in picioare asezandu-si cu grija fusta lunga care pana atunci parca uitase ca trebuie sa ii acopere picioarele.
-Am visat! Am visat ca eram si stiam ca trebuie sa fiu.Nu ma deranja existenta mea si nici a lor.Era asa frumos! O floare mica galbena era tot ce ma interesa..era ea asa simpla si ma privea cu speranta.Intelegea si ea ca sunt.Si ea era! Eram cu totii! Doar ca...
-Doar ca ce? intreba ea cu glasul spart de emotie. Ce?
-Doar ca...
Si capul ii cazu intre palme.O lacrima isi facu loc si se lasa strivita de pamant...lumina se stinse si vantul incepuse sa bata cu putere
-Unde esti? se auzi ea speriata
-Nu stiu! Unde sunt?
Vantul se potolii, lumina se aprinse si cei doi se privira veseli.
-Uite-ma!
-Uite-te!
-Unde?
-Aici..suntem iarasi impreuna! spuse ea si il stranse in brate de parca vroia sa il lase fara rasuflare. Si totusi..nu mi-ai zis...ce s-a intamplat in vis?
-Nimic.Eram, era, doar ca...
-Doar ca?
-Tu nu erai...
Domnisoara isi pleca privirea,isi apuca fusta cu ambele maini si incepu sa bata cu piciorul in pamant.
-Dar sunt aici nu?
-Da .Tocmai de aceea nu s-a intamplat nimic.
-Nu s-a mai intamplat nimic.
-Nu s-a mai intamplat nimic.
-Pentru ca o sa se intample aici.
-Nu!
-De ce?
-Pentru ca nu visez.
-Pentru ca nu mai visezi.
-Pentru ca nu mai visez.
-Nu vreau sa mai visezi niciodata!
El incepe sa rada si isi indreapta privirea spre piciorul ei care continua sa bata din ce in ce mai puternic in pamant.
Domnisoara ii observa privirea insitenta dar continua sa loveasca pamantul cu piciorul.
-Nu te opri!
-Ma doare!
-Atunci opreste-te!
-Bine.
-De ce nu te opresti odata?
-Vreau sa-mi spui ca nu o sa mai visezi niciodata!Ma doare!
-Bine.Am spus bine... de ce nu te opresti?!
-De ce nu ma opresti?
Se indreapta incet incet spre ea si ajuns in dreptul ei ingenuncheaza spunand:
-Mai tii minte? Esti singurul lucru pe care il cunosc!
Domnisoara inceteaza brusc sa mai bata din picior si se apleaca spre el soptindu-i usor:
-Deci iti mai aduci aminte...
-Desigur!
-Si nu mai visezi niciodata! spuse ea ridicandu-se vesela, lasandu-si corpul sa danseze haotic. Uite! Dansez! Exact ca atunci!
-Exact!
Domnisoara se opreste brusc exact ca atunci cand a incetat sa mai bata cu piciorul in pamant si grabita se indreapta spre el.
-Dar nu era asa! spuse ea speriata
O lua de mana si ii puse capul pe umarul lui. Era din ce in ce mai cald si o stea singuratica isi facuse aparitia pe cerul uitat de timp...
Mana ei ii atinge fata si ca un nevazator dornic sa stie cum arata isi lasa degetele sa hoinareasca pe toata suprafata ei incercand sa defineasca trasaturile sculptate de vreme.
-Lipseste ceva...spuse el cu o voce infundata.
-Lipseste. Da. Poate se intoarce!
-Lipseste copacul!!!
Lumina se stinge iar.Domisoara incepe sa se foiasca in intunericul apasator.
-Unde esti?...Unde?Unde esti?!?spuse ea incepand sa respire din ce in ce mai apasat.
Speriata ca nu-i raspunde nimeni incepe sa bata iar cu piciorul in pamant.
-Unde esti?Vino!Vino!Unde esti?Vino sa ma opresti!Vino sa ma opresti!
Nemaisuportand durerea care ii cuprindea incet incet tot corpul cade la pamant gafaind si incepe sa planga.
-Nu,nu!Nu iar!!!...iar visezi!!!
Obosita de atata plans si coplesita de durere inchide ochii si isi pune capul pe pamant.Se ridica cu ochii inchisi ,isi strange mainile puternic si apoi ii deschide...In fata ei apare un copac.Nu poate sa faca nimic,nu poate sa observe nimic decat copacul din fata ei .Cuprinsa de panica incearca sa se miste dar nu reuseste.Incearca atat de tare incat are impresia ca la un moment dat alearga.
Cu mainile stranse puternic si gura inclestata alerga fara graba inspre copacul singuratic. Ochii ii erau intredeschisi si urechile pareau a fi infundate cu prea multe cuvinte care nu reusisera sa se faca auzite. Si-a dat seama ca plopul ramanea tot acolo..adica la aceesi distanta deoarece miscarea era doar in capul ei,dorinta mare de a-si controla corpul si a face macar un pas in fata era spulberata de flash-urile care pareau sa detina controlul.
-O sa tip! Nu, nu..o sa vorbesc! Nu, nu...o sa scot doar un cuvant! Un singur cuvant si o sa imi revin...Nu! Mai bine o litera..trebuie un sunet...la naiba! Nu, nu trebuie sa vorbesc! E mult prea putin...o sa ma uit in sus si o sa scot un sunet.Numai sa imi dispara imaginea asta care parca nu se schimba de 3 sau 4 ore...
In fata ei un barbat se uita mirat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu