Nu imi explic ce se intampla cu mine. Raman in urma. Cei din jur alearga pe langa mine si cam atat. Doar castile ma mai ajuta. Imi soptesc la ureche cateva sunete legate perfect. Parca mi-e greu sa exist azi. O prietena imi zice : “Eh…lasa ca trece si ziua de azi.” Raspunsul? “Da. Astept.” Astept sa treaca si azi. Astept sa treaca si maine. Astept sa treaca tot timpul necesar. Parca m-am maturizat. Am rabdare sa astept cat e nevoie. Nu ma mai plang, nu ma mai grabesc. Pentru cateva minute, datorita muzicii care imi invadeaza auzul, am reusit sa plec de-aici. Ma aflam la o fereastra a unui aparatament. Etajul 9. Afara ningea cu fulgi mari, albi. Prima ninsoare! Eu ascultam muzica asta si trageam cu sete dintr-o tigara, lasandu-ma sa zbor alaturi de ceea ce astept. Minunat! Asta s-a intamplat insa doar pentru cateva minute pentru ca am auzit : ‘Mergi la masa?’ si totu’ s-a rupt. Ma-ntreb de ce e asa greu cu comunicarea asta si cum de reusesc cateva cuvinte sa te faca sa urasti ce candva se potrivea trairilor tale. Ma-ntreb de ce exista oameni carora le face placere sa te calce cand esti la pamant. De ce nu mai exista maini destul de lungi care sa ajunga la tine si sa te ridice? Oare toata lumea si-a taiat din maini? Oare mainile prea lungi sunt un obstacol in calea fericirii lor? Daca da atunci imi pare rau….Voi ramane o ciudata cu mainile lungi! Hahaha!
Azi am cateva oferte. Azi cumpar aer curat. Azi rad din orice…pe gratis. Azi cumpar sentimente. Dau la schimb cateva idei pentru altele mai vechi. Inchiriez vise scurte de maxim 10 secunde. Cumpar o mana de ajutor. Inchiriez asteptari si donez amintiri. Urgent!
Asa m-am plictisit si m-am saturat de nici mie nu-mi vine sa cred! Inca o zi…inca o zi de plictiseala acuta impletita cu glume si discutii inutile ‘la o tigara’. Mai bine pa! M-am saturat sa ma aflu in acelasi loc zi de zi, acelasi scaun, acelasi birou, acelasi PC. Aceleasi fete in fata mea, aceleasi voci over and over. Mai bine…pa! Nu mai suport praful si ‘tramvaiul zdruncinator’. Azi bate vantul.E mai bine. Ma enerveaza caldura si haosul de la pasaj Mai bine pa!! Ma bucura totusi colegii. Ma bucur ca inca mai exista oameni si ca eu am dat peste ei. Zambesc cand imi aduc aminte ca am prieteni si ma uit in gol intrebandu-ma …oare cum se mai descurca? Asa tre’ sa fie ma? Mai bine pa! Am obosit atat de tare! Atat de tare!! Tare tare!! Am obosit si vreau sa dispara cei care ma obosesc! Hai pa pa pa pa pa! Sa ma lase sa gandesc si sa nu-mi mai indese cu pumnul idei idioate in care ei cred. Fratilor!!! Nu ma intereseaza!!! Pastrati-le pentru voi va rog. Decat sa ascult si sa inghit pe nepusa masa cuvinte legate aiurea….mai bine pa! Ma intristeaza ca oamenii buni renunta si devin agresivi. E bine sa fi agresiv! Dar nu e bine sa devi agresiv. E greu cu echilibrul asta dar se poate. Sigur se poate! Parca nici cheia de la bloc nu mai e buna. E prea mare! Sau sunt eu prea mica? Pana la urma…asta e. Enjoy! Keep walking! Daca indraznesti cumva sa te opresti sa-ti umplii plamanii cu aer curat , neamestecat cu propozitii stricate, esti calcat in picioare. Eh…in cam 24 de ore o sa am dreptul sa fac asta! In alt loc normal. Asa ca…mai bine…pa!
Azi m-am simtit cum nu m-am simtit niciodata. Am citit cateva randuri si-am ramas in aer. Haos. Mi-am ridicat ochii si-am privit in jur. Haos. Alti ochi s-au ridicat si s-au fixat p mine. Dup-aia s-au intors si s-au fixat pe randurile care ne-au lasat pe toti sa plutim fara sprijin. Haos! In aer cu nervii la pamant. Cu ochii trecand incet incet peste fiecare cuvant, debusolata. Ce se va intampla de maine? Pentru prima data nesiguranta m-a atacat pe toate partile. Mi-a lasat un gol in stomac si o urma adanca de regret. Teama. Scenarii, intrebari, si-o lista. Ar trebui ca intr-o oarecare masura sa ma simt in siguranta.Ce siguranta ma nene cand vezi oameni care dupa ce au citit doua randuri au ramas cu NIMIC?! Dupa nici jumatate de ora un al doilea mail ne tranteste la pamant. Haotizam. Reactii adverse, diverse. Si maine?
Incep sa ma dezmortesc. Mainile incep sa mi se miste. Ma gasesc cerand unui om de la care astept compasiune, sa ma inteleaga... sunt trantita la pamant! Nu mai am rezolvare pentru alte probleme momentan. Imi cer scuze. Cer ajutor . Cer cuvinte in ajutor! Tot ce primesc sunt propozitii fara legatura si reprosuri. Asta primesti cand nu mai poti sa dai? Ajutor!
-Am zis ca o sa ma opresc! Am zis ca nu o sa ma mai uit inapoi! Am zis ca vremea va fi frumoasa si acolo, pe cerul albastru, voi picta nori mari albi! Am zis!
Asa striga tinand gura larg deschisa, cu ochii mari negri indreptati spre soare. Asa striga mergand repede pe mijlocul soselei parasite, marginita de un lan de grau.
Deodata se opri brusc. Ceva aflat in fata il facu sa taca si sa se ia in brate. Inchise ochii strans si cu mainile incerca sa-si desfaca gura inclestata. Vroia sa strige! Vroia sa spuna ca a zis!
„Trebuie! Trebuie! Asa nu pot exista! Trebuie sa strig cat pot de incet si vremea va fi frumoasa! Dispari! Dispari!”, isi urla in gand.
A cazut in genunchi. Si-a indepartat nelinistit mainile de la gura si a deschis ochii plini de lacrimi.
In fata lui, stand drepti ca pentru apelul de seara, statea ea. Era chiar papusa cea veche de carpa.
A incercat sa isi intinda mainile, sa o apuce de par si sa ii smulga capul asa cum obisnuia sa faca, numai ca mainile nu-l ascultau. Unghiile ii intrasera adanc in glezna, colorandu-se frumos in rosu. Un rosu sangeriu. Exact ca unghiile frumos aranjate ale papusii de carpa.
-Dispari! Am zis ca o sa ma opresc!, a reusit el sa strige puternic.
-Si unde sa ma duc?, se auzi vocea tremurata a papusii. Unde sa ma mai duc? Am fost peste tot dar mi-am dat seama ca nu ma pot descurca cu cap. Smulge-mi capul te rog frumos.
-Am zis!, striga barbatul nervos si se ridica in picioare.
Era ceva mai inalt decat papusa din fata lui, dar ceva din fragilitatea ei il facea sa se simta un pitic de la circ, pierdut printre picioarele oamenilor mari veniti sa-i vada spectacolul.
-Esti nebun?!, striga papusa. Vreau sa imi pierd capul si numai tu ma poti ajuta. Fa-o odata!
Barbatul se intoarse cu spatele si facu un pas.
-Am zis ca nu o sa ma mai uit inapoi!
Incepu sa isi taraie picioarele , calculat, unul dupa altul, pana ajunse la singurul copac de pe marginea drumului. Isi deschise bratele si imbratisa copacul.
-Dar eu nu pot sa plec de aici cu capul pe umeri si tu stii asta! se auzi din spatele lui.
Isi intoarse privirea si o vazu stand cu capul in pamant. Mainile ei strangeau puternic rochita verde, in timp ce ea batea cu piciorul in pamant.
Ochii lui privira dincolo de ea, in zare unde era liniste. La capatul drumului lenevea intins pe pamant un caine. Parea atat de fericit acolo, singur, inconjurat de nimic, incat barbatul reusii sa zambeasca. Isi desprinse usor mainile din jurul copacului si intinse un deget catre papusa.
-Tu esti a mea nu?, spuse el zambind.
-Da, da! Stii ca sunt!, ii spuse papusa, ridicand capul din pamant.
-Foarte bine!
-Da! Foarte bine!
Degetul barbatului atinse fata papusii. Aceasta isi lasa rochita sa-i acopere din nou picioarele, si-si indrepta mana spre fata barbatului. Zambi.
-O sa-ti pierzi capul din cauza mea. Sti asta nu?
-Da stiu! spuse ea lasand din nou capul in jos. Dar mai stiu ceva. Stiu ca asa trebuie sa fie. Asa trebuie...
Barbatul ii lua capul in maini si ii indrepta privirea spre a lui.
-Ma mai tii minte nu?! intreba el.
-Da! Categoric! Mi-aduc aminte fiecare clipa petrecuta langa tine fara cap. Mi-aduc aminte si momentele de groaza cand te-ai hotarat sa-mi dai capul inapoi. Mi-e mai bine fara cap! Mi-e mai bine langa tine!
Se lasa o liniste apasatoare. Cainele incepu sa urle agresiv.
Barbatul stranse capul papusii in mainile lui mari. Era gata. Acum era momentul sa faca ce trebuia facut. Inchise ochii si trase cu putere. Cazu in genunchi cu ochii inchisi. Isi prinse capul in maini si incerca sa-si smulga propriul cap, dar nu reusi. Incepu sa planga.
-Nu pot sa-mi pierd capul! Ia-ti-l inapoi!
Deschise ochii brusc si ramase nemiscat cateva clipe. Papusa lui de carpa nu mai era acolo.
Se ridica agitat si incepu sa se plimbe inainte si inapoi prin fata copacului.
-A zis ca vrea sa-si piarda capul! Am zis ca vreau sa-mi pierd capul! Niciodata nu reusesc sa fac sa fie bine! Si doar am zis!
Isi ridica privirea si se indrepta spre mijlocul soselei. Se opri. Stranse mainile pe langa corp si porni.Incepu sa mearga din ce in ce mai repede. Ridica ochii mari spre soare si incepu sa strige:
-Am zis ca o sa ma opresc! Am zis ca nu o sa ma mai uit inapoi! Am zis ca vremea va fi frumoasa si acolo, pe cerul albastru, voi picta nori mari albi! Am zis!
Stau imprastiata pe scaun cu Parov Stelar in urechi si citesc plictisita randuri de prost gust scrise in sictir.
O gramada organizata de oameni stresati de gandul de vacanta, se perinda pe langa mine. Ma gandesc ca poate incearca sa-mi transmita ceva si le observ limbajul corpului. In afara de capete plecate asupa unei tastaturi pline de vreme , de cativa ochi indreptati fix inspre geamul mare de langa ei si de cateva picioare aruncate neglijent pe podea in drumul spre propriul birou…nu observ nimic. Ce-or vrea sa insemne toate astea???
Imi plac mainile.
De cateva zile, in tramvai, stand ingropata in scaunul colorat voios, observ toate mainile insirate pe bara si incerc sa le gasesc o fata potrivita. De cele mai multe ori o dau in bara. Ma uit la mana, citesc ce scrie printre venele inscriptionate pe ea si incerc sa imi imaginez fata persoanei care o detine dar…gresesc. Se pare ca mainile au fost impartite gresit!
Imi plac mainile si imi place cuvantul ‘zambet’. Imi plac degetele lungi asezonate cu un zambet sincer. Imi place sa zambesc cand vad degete frumoase si imi place sa imi apropii degetele de un zambet frumos.
Dar totusi…e vineri! Sfarsit de saptamana ! Nu-mi placlucrurile care se termina dar ziua de vineri e ca genericul de final al unui film prost pe care-l tot vezi si de fiecare data astepti sa se termine …mai repede!
Bla bla bla…si iar bla bla bla.Cam asta e tot ce aud in ultimul timp.Ce e si mai trist e ca doar asta reusesc si eu sa zic. O gramada de “bla bla-uri” ce zumzaie in jurul si inauntrul meu de parca ar fi la ele acasa, la un ceai. Un ceai de menta, usor aromat, care te face sa vrei sa vorbesti vrute si nevrute intr-un timp foarte scurt. Din cand in cand ne aducem aminte sa punem punct. Acesta e momentul in care fericitul “bla bla” isi bea ultima gura de ceai si se baga in pat la nani. Dar ceasul suna repede si ‘bla bla-urile” se trezesc voioase si se aseaza iar in jurul mesei. Un ceai de cirese cu foarte putin zahar.
Asa statea acolo. Asa statea acolo unde nimeni nu indraznea sa o deranjeze. Asa statea acolo unde nimic nu indraznea sa o deranjeze decat poate vreo furnicuta pierduta si speriata ca si ea.
Cu ochii strans inchisi si cu palmele apasand pe pamant , facea ce stia ca trebuia facut demult…isi facea ordine.. “Ordine si disciplina domnisoara!”…asa ii spunea cineva…
Il vedea pe el langa Ea.O vedea pe Ea disparand si un zambet impins de speranta se aseza frumos pe fata ei, in lumina soarelui.Il lua de mana si fugeau impreuna. Doi pasi! Doar atat puteau fugi…doi pasi… Ea aparea din nou..il numea ‘my lover’ si fugea cu el. Se tinea disperata dupa ei pana cand Ea, plictisita si nervoasa disparea din nou.Ramas singur se intorcea spre fata cu zambetul in lumina soarelui si o lua de mana. Doi pasi! “Azi vom mai face doi pasi…unde crezi ca vom ajunge?”, intreba el. “Acolo…exact acolo si vom merge impreuna pana acolo!” se auzi raspunsul. Dar cand al doilea pas lua sfarsit si piciorul atingea pamantul, aparea din nou Ea. Il numea ‘my lover’ si plecau tacuti. Fata cu zambetul in lumina soarelui ii urma cantand un cantec numai de ea stiut pana cand Ea s-a suparat si iritata a disparut. In acel moment el s-a indreptat spre fata cu zambetul in lumina soarelui si cu capul plecat a luat-o in brate..”Nu mai pot..am obosit! Azi nu vreau sa mai merg nici doi pasi!” …”Dar cum? Nu ti-e dor de Ea?” l-a intrebat fata…”E chiar aici..la doi pasi!” “Nu mai pot…nu mai vreau!” a strigat el cu ochii inchisi. “Ei bine, raspunse fata, eu atunci te las.Nu ma voi obisnui sa nu-ti fiu alaturi dar asa nu se poate…nu ne este permis sa stam asa impreuna…decat doi pasi! Ea trebuie sa te aiba cat vrea…eu nu…Doi pasi ai inteles?! “
Gandacelul vesel ii facuse semn si ea deschise ochii lasand zambetul in lumina soarelui. Se ridica usor de parca ar fi invatat sa zboare si facu doi pasi.Era singura.Se uita la mana dreapta dar …nu era nicio mana care sa se vada langa a ei. Se pare ca doi pasi era prea mult! Pentru prima data a continuat sa mearga pentru a ajunge acolo.Va ajunge acolo singura…Va fi acolo si se va aseza repede sa prinda loc. Se va aseza repede sa isi gaseasca un loc…locul ei…la doar doi pasi!
Am incercat sa impart ideile mele cu ceilalti.Am deschis sacul si-am inceput sa scot din el idei, ganduri, sentimente de moment.De fiecare data insa, la un moment dat toate se izbeau de un zid gros de incapacitate de intelegere. Asa ca m-am decis…am sa-mi strang ideile, gandurile, cuvintele imprastiate din neglijenta peste tot , le voi pune inapoi in sac si la fel ca Mos Craciun..ma voi intorce la anu’. Poate pana atunci ceilalti vor intelege ca eu nu exist…nu asa cum cred ei. Vreau ca ei sa inteleaga ca eu exist dar o fac intr-un mod mai complex decat se poate crede la prima aruncare a privirii.Toti au tinut sa arunce in mine cu impresii si explicatii dar nimeni nu si-a adus aminte sa -si intoarca pentru doar cateva clipe atentia spre ceea ce iese din mine sub forma de cuvinte. Asa ca m-am decis…renunt sa mai las cuvintele sa iasa la aer decat poate pentru o scurta plimbare prin parcul de joaca al ideilor de prost gust…poate ca la un moment dat cineva din parc va reusi totusi sa-I acorde atentie unei idei… Azi in tramvai am asistat la urmatoarea scena: O babuta a intrebat un tanar: “Cobori?” pe un ton extrem de simpatic de ai fi zis ca e bunica perfecta pentru a spune povesti. Tanarul raspunde: “Nu” si se da la o parte pentru a-I face loc doamnei sa coboare. Doamna trece mai in fata si un alt tanar se apropie si intreaba: “Nu va suparati..coborati?” Acesta a fost momentul in care batrana s-a transformat.Cu ochii plini de ura si dispret s-a intors spre tanar si cu o voce grava i-a zis: “Da cobor! De ce crezi ca stau aici?!” Fix asa e si-n ceea ce ma priveste.Persoanele din jurul meu sunt ‘babuta’..de ce? Pentru ca de fiecare data cand ei vor ceva sunt simpatici si au o voce atat de blanda incat ai impresia ca e de fapt un cantec de demult . Insa in momentul in care si eu vreau acelasi lucru, ceilalti se transforma si se rastesc atat de apasat incat uit de fapt ce vroiam sa exprim si ma pierd… tot ce-mi ramane de spus este… ”promit ca de azi va fi cum vreti voi!”
haos si vant puternic luminite si nervi aruncati in fetele trecatorilor crima si pedeapsa
In birou e liniste si doar tastele apasate cu graba se fac auzite impreuna cu glasul domnisoarei de la tv care anunta stirile. Primesc o veste proasta dar nu reusesc sa fac altceva decat sa oftez trist si sa ma pierd printre fulgii mari de afara.Imi zic ca va trece si continui sa privesc cum apar pe ecranul calculatorului cuvinte care incet incet reusesc sa imi aduca o lacrima pe obraz...Grabita o sterg si incerc sa zambesc..e bine sa zambesti! Incerc sa ma linistesc la gandul ca in curand plec acasa..la mine acasa..la mine in pat unde totul e asa cum trebuie. Timpul continua sa treaca in graba pe langa mine dar se opreste brusc in momentul in care o alta poveste trista apare pe ecranul calculatorului meu.O alta lacrima se impinge sa iasa dar o opresc nervoasa.'Hai mah..gata!"Privirea imi fuge din nou afara..de data asta fulgii erau izbiti cu putere de fereastra inchisa...trist.. Ma uit in jur si-mi dau seama ca sunt singura in toata povestea asta.Panica.Muzica.Cuvinte scrise la gramada. Am incercat sa ajut si n-am reusit..am incercat sa fac cum vor ei si n-am reusit…am incercat sa nu mai incerc si am uitat ce trebuia sa-ncerc…mda.. Pana si plapuma ce promitea sa ma protejeze cand voi ajunge acolo s-a dat bolnava si-a zis ca nu poate ajunge.Sau eu nu pot ajunge?Nu-mi mai aduc aminte… Imi aduc insa aminte drumul trist acoperit cu agresivitate de zapada alba si rece...
Pe ritmuri de cuvinte arse ma misc electric si incerc sa intru pe rand in filmele tuturor. Cineva imi spune: “Everybody loves Irene!”. Zambesc si ridic mana intr-un mod ce seamana cu o culoare…
